Media Expres

Editorial -- Data și ora publicării: 26.05.2016 12:58:44

„Bacalaureat”: un documentar realist realizat cu mijloace naturaliste și denumit în mod fraudulos “capodoperă cinematografică”

// de Mihai Pavelescu //

București / 26 mai 2016 / Premiul pentru regie luat de Mungiu la Cannes pentru „Bacalaureat” spune totul despre ce nu a mers bine la acest nou „hit” românesc cu o dilemă morală, cu blocuri de patru etaje confort trei sporit, spitale, licee, polițiști, doctori, profesori și procurori corupți, angrenați ironic în servirea interesului superior al copilului: scenariul!

Oportunist în creația cinematografică și cu un tupeu de viceprimar sforar așa cum e singurul personaj al său care moare la final (vicele Bulai, interpretat de Petre Ciobanu), Mungiu și-a dat arama pe față, la finalul proiecției filmului „Bacalaureat”, la Cinema Eforie, la 25 mai, în timpul unei discuții cu publicul.

Cu toți actorii pe scenă pe care i-a luat la mișto zicând că au fost„plătiți ca să-l laude” (a lipsit doar eroina principală – fiica din film - Maria Victoria Drăguș), Mungiu a descâlcit câteva din ițele propriei creații.

Da, îi las pe alții să se înghesuie în corul lăudătorilor, să preamărească geniul Mungiului. Pe mine m-a frapat cel mai mult și mai neplăcut încremenirea regizorului în decorul ceaușist cu blocurile cu patru etaje, unde a fost plasată casa doctorului „cinstit” la început și tot mai "rătăcit" spre final, Romeo Aldea (Adrian Titieni).

Nici nu mai contează motivul. Da, blocurile astea ne înconjoară, am trăit sau trăim în ele, dar să le storci atâta de semnificație, după douăzeci de ani de cinematografie liberă, mi se pare deja deplasat. A explicat Mungiu că a urmărit simbolul unui apartament renovat pe exterior, care se vedea pe fațada blocului din mijloc, ca expresie a felului în care unii dintre noi ne rezolvăm singuri problemele în această societate mizerabilă în care trăim.

Așa ai scris tu, „creativ”, în scenariu, și asta ai avut tu în cap, Mungiu! Eu unul nu am văzut asta. În film se văd doar trei blocuri dezolante la parterul unuia locuind un doctor cu familia sa. Absolut nerealist, în România zilelor noastre, pentru că personajul nu este un medic rezident începător, cu salariul minim pe economie, ci unul dintre cei mai buni medici ai spitalului local.

L-am întrebat la 25 mai pe Mungiu după proiecția de la Cinema Eforie, cine tot sparge geamurile în film? Filmul începe cu un geam spart la apartamentul doctorului Aldea, cineva îi sparge parbrizul mașinii, mai e o scenă noaptea când se aude un geam spart printre niște garaje pe unde Aldea rătăcea înainte să sfârșească pe canapeaua amantei sale, după ce a fost gonit de acasă de nevastă. Că de aflat, nu aflăm până la sfârșitul filmului.

Am rămas fără răspuns și după întrebare - Mungiu a explicat doar că unora li se pare evident cine sparge geamurile, altora complet obscur. Eu fac parte dintre cei care consideră că așa cum apare, așa cum se repetă și așa cum NU este rezolvat, geamul spart este un simbol gratuit în economia filmului.

„Arta poetică cinematografică” la Mungiu a fost relevată și de răspunsul la o altă întrebare din sală. O doamnă a observat că multe scene de interior au ca fundal sonor zgomotul de ploaie. Explicația? Mungiu a spus că nu folosește coloana sonoră cu muzică, ca la filmele americane, pentru a induce o stare sau alta în spectator, el folosește doar zgomotele naturale. Și că ploaia nu ar fi trebuit să se audă. Și că dacă s-a auzit, este o eroare pe care și-o asumă. El a vrut doar să creeze starea de apăsare. Dar câți din sală ați auzit ploaia? a întrebat Mungiu. O obrăznicie față de public, la care nu i-a răspuns nimeni.

Adică cum, trebuia să fie subliminal și nu ți-a ieșit?

Am avut întotdeauna senzația că Mungiu este un soi de plagiator oportunist după natură, de la „4, 3, 2...” am avut senzația că a transformat o poveste reală despre avorturi într-un film, prezentând-o ca pe un scenariu original. Este o chestiune de onestitate să menționezi că filmul are la bază un caz real. Îl și vedeam stând de vorbă cu o biată femeie care chiar a făcut ce arată el acolo în film, gest cu gest și replică cu replică. Am avut tot timpul impresia că tipul nu este în stare decât să dea un soi de copy-paste cu erori de programare, după realitate.

Mungiu a lăsat să se vadă în răspunsurile sale la diferite întrebări după proiecția din 25 mai cum scrie el și rescrie și schimbă și răsucește o idee de scenariu, pe măsură ce filmările avansează. Cum stabilește profesia unui personaj pentru... decor, soția Magda (Lia Bugnar) este bibliotecară doar ca să bage biblioteca, pe care o descoperise la prospecția pentru filmul anterior „După dealuri”, dar unde nu i-a mai găsit locul, dar i-a plăcut atât de mult că „recuperat-o” acum.

Și cât de greu îi este lui să mulțumească și publicul feminin și pe cel masculin și copiii și bunicii și străinii și esticii și vesticii și pe americani da na, nu mai contează dacă se dă Cannes-ul pe spate!

Da, Mungiu, ai descoperit rețeta perfectă, cu finanțările astea de la CNC și europene practic nerambursabile, cu puteri demiurgice în platou și cu sfătuitori de ocazie, mai ia de-aici un premiu la Cannes cu un film care o dă-n perete tocmai în fața publicului românesc ignorat de cam toți regizorii noului val. Un public prea sătul de blocurile cu patru etaje, de măruntele drame locale din care nu mai ieșim nici la propriu, nici la figurat și, iată, poate doar plecând din sala de cinema.

Pentru că oricât am încerca să ne autosugestionăm că punem în discuție o opțiune morală, principala ratare a filmului „Bacalaureat” e tocmai la acest capitol. Filmul propovăduiește prin vocea personajului principal plecarea tinerilor în occident ca răspuns în fața lipsei de schimbare din societatea românească, lasă personajele negative sau cele care greșesc nepedepsite și descrie la un nivel de detaliu sinonim cu admirația îngălarea, prostia și josnicia românească din prezent. Chiar și involuntar, efectul final este cu atât mai mult condamnabil.

Acest gen de pelicule nu sunt decât niște documentare realiste realizate cu mijloace naturaliste, niște reconstituiri dramatizate ale unor fapte reale care sunt denumite în mod fraudulos “capodopere cinematografice”.
(MEDIA EXPRES)